“Dom’ne, cuvântul “Jos” are mai multe conotaţii…” (Mircea Sandu)
M-am trezit în dimineaţa asta niţel confuz. Ca atunci când pleci de-acasă şi, ajuns la colţul străzii, încerci să îţi aminteşti dacă ai încuiat uşa de la intrare.
Îl visasem pe Becali.Gigi Becali… Senin şi împăcat cu sine, aflase cu o zi în urmă că trebuia să înapoieze statului o sumă mare de bani pentru că sentinţa în procesul afacerii cu schimbul de terenuri îi fusese defavorabilă. Gigi s-a gândit atunci că Dumnezeu e mare şi e bun şi sigur avea să-i ierte un păcat făcut în tinereţe. S-a îmbrăcat încet, cu un costum poate puţin prea formal dar decent. Niciodată nu îi plăcuse să epateze, să iasă în evidenţă. Primise înapoi şi valiza chiar dacă goală, fără mărunţişul acela de aproape două milioane de euro. Banii nu te fac un creştin mai bun, a cugetat atunci Gigi. Acum, valiza în cauză avea doar o, numai de el înţeleasă, valoare sentimentală. Nu se mai despărţea de ea, burduşind-o în fiecare dimineaţă cu hârtiile primite cu o zi înainte de la Parlamentul European, lăsând grijuliu loc într-un colţ pentru cele două sendvişuri cu brânză telemea.
În drum spre aeroport – pleca la Bruxelles şi, cum nu lipsise de la nici o şedinţă a PE nu se cădea s-o facă tocmai acum când era ziua femeii- a trecut pe la stadion.
I-a strâns, bărbăteşte mâna antrenorului încercând să-şi reamintească, câţi ani au trecut de când l-a adus la echipă. I-a urat succes în meciul pe care-l avea echipa în acea seară, întrebându-l aşa, într-o doară, pe cine bagă în teren. Oricum, antrenorul avea mână liberă şi, chiar dacă mai avusese şi rezultate proaste, Gigi nu s-a băgat peste el. Inteligent, a realizat că doar timpul dă valoare lucrurilor şi a preferat să aibă rabdare. La vestiare şi-a trecut mâna părinteşte prin părul lui Messi, ciufulindu-l. Îi plăcea băiatul ăsta încă de când Meme îl adusese la echipă după ce văzuse câteva faze din meciuri, trase în coada dvd-ului cu partea a II-a de la “Artistul”. Şi îi părea rău pentru el că face mai mult tuşa dar ce să-i faci, mai avea mult de muncit până să ajungă la valoarea lui Dodel. Aşa că Messi rămânea rezervă sperând în van că într-o zi Dodel va aluneca pe gresie în baie sau se va încurca cu vreo fufă şi va putea astfel să îi ia locul. Pe Dodel nu l-a zărit dar şi-a reamintit că antrenorul îi spusese că l-a învoit în dimineaţa asta să meargă împreună cu Prepeliţă la o lansare de carte la “Humanitas”. A aruncat un ochi către gazon : im-pe-ca-bil ! S-a felicitat atunci încă o dată pentru decizia de a renegocia contractul cu Armata. Le-a dat mai mult decât ceruseră şi era convins că meritau chiar mai mult. La urma-urmei îi vânduseră un brand mai celebru în România decât chiar Coca-Cola.
A ieşit de la vestiare şi, în drum spre staţia RATB, l-a sunat pe Copos rugându-l să le trimită verilor şase savarine (şi-un Foret Noire pentru Giovani) la Poarta Albă. Nu au vorbit prea mult, George era la bancă, vira salariile în conturile jucătorilor şi pentru el asta era o chestie sfântă. Nu întârziase niciodată cu plata salariilor aşa că nu se cădea s-o facă tocmai acum, când planeta dădea semne că nu se mai scufundă. I-a dat un telefon şi lui Tata Jean Pădureanu. Se dezbătea o speţă în comisia pentru agricultură şi-avea nevoie de sfatul unui om bătrân, cinstit, vertical. Răspunsul primit l-a convins încă o dată că Tata Jean a rămas acelaşi om integru. Pe finul Borcea nu l-a mai sunat. Ştia că, de când a renunţat la afacerea cu shaorma (pe care şi acum Gigi şi-o explică doar ca o rătăcire datorată otrăvirii cu mercur) şi a deschis ONG-ul acela prin care face lobby României în State şi încearcă să împiedice emigraţia inteligenţei româneşti peste ocean, Cristi e ocupat până peste cap. La sunat şi pe Teia Sponte reamintindu-i să treacă pe la Palat, să ia sacul cu sare gema de la piciorul din spate al pianului din sufragerie şi să arunce doi-trei bolovani la oile din staulul din dreapta (cum te uiţi spre fundul curţii) statuii aurite cu Venus din Milo. Şi, că veni vorba de statuie, l-a rugat să treacă şi pe la bijutierul ăla bătrân la care comandase mâna care îi lipsea statuii. Lui Gigi nu-i plac lucrurile prost făcute sau neterminate.
Ajuns la Bruxelles, Gigi nici n-a băgat de seamă când a trecut ziua. Şedinţă-n plen , apoi în comisie, discuţii aprinse cu unii colegi… Măcar, ieşind pe uşa Parlamentului, a simţit ca-şi merită remuneraţia. Era acolo, activ, incisiv, dedicat şi Europa simţea asta. Şi d’aia îl plătea.
Seara s-a uitat singur în camera de hotel la meciul Stelei. La 5-0, mulţumit, a închis televizorul şi a coborât să facă doi-trei paşi. Dodel făcuse iarăşi un meci mare. Şi, şi-a reamintit de Messi. Dacă lucrurile vor merge tot aşa încă o lună, o să-i dea drumul să meargă la Concordia. Puştiul e talentat şi merită să joace, nu să lustruiască banca. La miezul nopţii s-a culcat.
Ei bine, când s-a culcat Gigi, m-am trezit eu. Ok, veţi spune, dar de unde confuzia cu care ne-ai împuiat capul la începutul poveştii ăsteia ? Păi cum să nu fiu confuz când nicaieri şi niciunde, în visul meu nu apăreau nici Mircea Sandu nici Mitică de la Liga ?
De aceea, realizând că cei doi lipsesc din peisaj, mi-am dat seama că visul nu a fost decât o făcătura. Ilogică, ireală, de prost gust.